Toate Bisericile instituționale, inclusiv marile mișcări evanghelice din Vestul Europei, care se manifestă în prezent, au construit și continuă să prezinte o imagine ciudată a lui Dumnezeu. El este considerat a fi o entitate, asemănătoare cu omul, pentru că oamenii au fost creați după chipul și asemănarea Lui și care are toate trăsăturile omului, dar absolutizate. Acest Dumnezeu, este Rege, este Stăpânul vieților noastre, este descris ca orice altceva decât este El prezentat de Isus (Iisus). Dumnezeu Tatăl este Duh și nu este nimic asemănător cu omul, este chiar foarte diferit de acesta. Dumnezeu Tatăl nu poate fi altceva decât o Conștiință Supremă, care dorește să locuiască și în om. Dacă este Duh, așa cum ne-a spus Isus (Iisus) și dacă este o Realitate infinită, atunci Dumnezeu Tatăl nu poate fi o entitate și nu poate să aibă o formă finită, de nici un fel, căci orice formă presupune o existență finită, adică presupune limite. Dumnezeu Tatăl este atotprezent, în întreaga realitate, este o parte din această realitate infinită, partea ei conștientă și El dorește să locuiască în om, căci noi suntem ființe care posedă conștiință de sine. În fiecare om, există o scânteie divină, căci Dumnezeu există acolo unde este și conștiință de sine și, prin urmare, capacitatea de a separa binele de rău. Scânteia divină din om este rațiunea noastră și vocația noastră de a ne iubi unii pe alții. Dumnezeu însă dorește să locuiască deplin în ființa umană, dar pentru aceasta trebuie să îi permitem noi să o facă. Dumnezeu nu este un fel de supraom, dacă este Duh și nici nu are cum să se comporte, într-un fel asemănător cu omul. Dumnezeu, ca să fie asemănător cu omul, ar trebui să fie o entitate, cu Duh și trup și Împărăția Lui ar trebui să fie asemănătoare cu un regat pământesc. Suntem pe terenul iluzoriu al metaforelor și analogiilor, unde este nevoie ca un fenomen necunoscut să fie exprimat prin intermediul unei realități cunoscute.
Un Dumnezeu care ne oferă viața veșnică și în schimb ne cere să ne supunem Lui, în mod necondiționat și care l-a dat pe Fiul Său Isus (Iisus) să moară pentru noi, ca apoi să îl transforme pe acesta într-un Stăpân al nostru, într-un Rege, care să ne conducă cu autoritate supremă și indiscutabilă este o ficțiune. Cu alte cuvinte, în această variantă de interpretare, Dumnezeu pare că a urmărit un anumit plan și anume și-a propus să câștige o autoritate absolută asupra oamenilor, oferindu-le acestora ceva în schimb. Dacă vrem să trăim veșnic, lucrul acesta este posibil, dar prețul plătit de noi ar fi ascultarea deplină, necondiționată față de Dumnezeu, în ipostaza Lui divino-umană, care este Isus (Iisus) Hristos. Pare a fi mai degrabă planul unui politician abil, decât generozitatea unui Dumnezeu, care cuprinde totul în Sine. Pare că ne arată dragoste și pentru aceasta ne cere să ne predăm complet libertatea noastră. În schimbul dragostei, pe care ne-o arată, ne cere să îi dăm singurul lucru care ne dă dreptul să ne numim oameni și anume conștiința noastră liberă. O astfel de viziune însă este una falsă dar este viziunea Bisericilor instituționale. Dumnezeu însă nu ne cere nimic în schimb pentru sacrificiul făcut pe cruce, când unul dintre ai noștri, adică Isus (Iisus) a murit pentru a ne arăta ce înseamnă dragostea. El ne oferă doar o posibilitate de a deveni ființe superioare și nemuritoare, ca și Isus (Iisus), de a fi ca și El, adică frații și surorile Lui. Dumnezeu ne arată această cale, fără plată, dorește să fim alături de El, moștenitorii Împărăției Cerurilor, dar nu ne obligă cu nimic să o urmăm, aceasta rămâne pentru noi o șansă unică și nicidecum o obligație. Dacă nu vrem să trăim veșnic, vom muri, dar nu ca și o pedeapsă, pentru-că noi oricum, prin natura noastră suntem muritori. Această din urmă variantă de înțelegere a Creștinismului este, consider eu, varianta corectă.
15 Iată, îţi pun azi înainte viaţa şi binele, moartea şi răul. (Deuteronom 30; 15)
Un Dumnezeu, care moare pentru noi pe cruce, cu toate că la drept vorbind Dumnezeu nu poate muri, dacă este cu adevărat veșnic, dar care ne cere în schimb să devenim supușii Lui perfecți, din punctul meu de vedere, nu este de dorit. De ce? Aceasta pentru că prețul plătit pentru a dobândi viața veșnică este prea mare și anume este renunțarea la libertatea personală. Nu este un schimb echitabil, căci presupune a alege între viață și libertate și cred că această alegere în sine este una incorectă. O viață fără libertate nu merită trăită, fie ea și veșnică. Numai că astfel de concluzii sunt consecințele implicite ale viziunii prezentate de Bisericile instituționale dar nu reprezintă adevărul despre Dumnezeu. Dumnezeu nu ne elimină libertatea, El ne oferă posibilitatea de a alege liber să devenim nemuritori, în anumite condiții sau dacă nu să murim așa cum se întâmplă cu orice om muritor. Dumnezeu are dreptul să stabilească propriile Sale legi în Împărăția Sa și noi avem dreptul să le acceptăm sau nu. El nu ne obligă să fim mântuiți și nici nu ne pedepsește, dacă nu vrem să fim. Invenția cu tortura veșnică în iad este o găselniță a Bisericilor instituționale, care astfel încearcă să ne confiște libertatea de a alege și ne impun să ne supunem lui Dumnezeu de frică. Focul iadului o fi veșnic, dar cei sau cele care vor arde în iad, vor fi doar incinerați și consumați de foc și nicidecum torturați și chinuiți la nesfârșit. Pentru o viață limitată în timp Dumnezeu nu va aplica o pedeapsă cu durată nelimitată. Dacă ar face acest lucru El nu ar face decât să perpetueze răul la infinit, căci amintirea continuă a păcatului, suferința și chinurile nu se vor sfârșii niciodată.
Tatăl nu este un supraom, nu este la fel ca și un om, singura asemănare cu omul este conștiința de Sine. În Biblie se spune că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și aceasta ne-ar putea duce cu gândul că suntem asemănători cu El și fizic. Am putea fi asemănători fizic cu Tatăl, numai dacă El și-ar fi luat pentru Sine un Trup veșnic, adică s-ar fi întrupat într-o formă, oarecum asemănătoare cu a omului, deci dacă Hristos pre-existent, este o ipostază a Tatălui, în care Tatăl însuși s-a întrupat. Dacă Fiul este Tatăl, într-o formă determinată, atunci Fiul este veșnic, ca și Tatăl, deoarece veșnicia Fiului stă în veșnicia Tatălui. Numai că Isus (Iisus) ne-a spus doar că Tatăl este Duh și locuiește în oamenii care îl primesc ca El să locuiască în ei. În nici un singur loc Isus (Iisus) nu ne-a informat că Tatăl este și Trup și anume în ipostaza Fiului. Tatăl este Duh și locuiește prin Duhul Sfânt în oameni. Tatăl a locuit și în omul Isus (Iisus) și dorește să locuiască și în noi. Atunci când Tatăl locuiește în noi și noi suntem ca și Isus (Iisus), adică fii și fiicele Tatălui. Ne asemănăm fizic cu Tatăl în ipostaza Fiului pre-existent, adică cu Tatăl întrupat, încă înainte de întemeierea lumii? Poate că da, numai că Isus (Iisus) pe pământ s-a prezentat pe Sine ca fiind Fiul lui Dumnezeu și nu ca fiind Tatăl însuși. Dacă Fiul pre-existent este Tatăl, înseamnă că Isus (Iisus) pe pământ nu a fost Tatăl, căci Isus (Iisus) era și Fiul omului, Fiul Mariei, nu doar Fiul Tatălui. Isus (Iisus) pe pământ a fost doar o întrupare a Tatălui, dar orice om care poartă în sine Duhul lui Dumnezeu este un trup al tatălui, este o ”întrupare” a Tatălui, care este Duh, adică este un templu al Duhului Sfânt. Noi suntem întruparea lui Dumnezeu, prin aceea că trupurile noastre sunt locuite de Duhul lui Dumnezeu și că deci Duhul Sfânt din noi este purtat de trupurile noastre. Biserica este trupul lui Hristos, dar nu ca și o organizație religioasă sau instituție bisericească, ci ca și trupuri umane, în care locuiește Duhul Sfânt. Dacă Biserica este trupul lui Dumnezeu, înseamnă că fiecare din noi este trupul lui Dumnezeu, căci adevărata Biserică a lui Dumnezeu este formată din aceia și din acelea în care locuiește El.
Ce avea Isus (Iisus) și nu avem noi, care să ne facă să ne deosebim de El, în mod radical? Isus (Iisus) era născut din Fecioară și din Duh, iar noi suntem născuți doar din părinți omenești. Ce asemănări și ce deosebiri creează acceptarea acestui fapt? Eu susțin că nașterea lui Isus (Iisus) din Fecioară echivalează cu nașterea din nou a fiecăruia din noi, din apă și Duhul Sfânt. Chiar dacă nu suntem născuți, fiecare din noi în parte, din Fecioară și din Duhul Sfânt, totuși suntem născuți dintr-o femeie și din Duhul Sfânt, atunci când suntem născuți a doua oară, adică născuți din nou sau de sus, prin urmare atunci când suntem născuți din Dumnezeu. Dacă nu aș ar fi așa, ar fi absurd să îi ceri unui om să se comporte ca și Isus (Iisus), dacă numai Acela care este născut din Fecioară se putea comporta în acest fel. Dacă cu adevărat Isus (Iisus) ar avea un avantaj asupra noastră, prin faptul că El a fost născut din Fecioară și noi nu, aceasta înseamnă că El nu ar putea să fie un model de viață și de comportament pentru noi, dar nu este cazul. Biblia ne cere să trăim și noi cum a trăit Isus (Iisus). Cum s-ar putea întâmpla acest lucru, dacă El a fost născut din Fecioară și noi nu? De fapt și noi urmează să fim născuți din Dumnezeu, la fel ca și Isus (Iisus), adică să dobândim și noi natura lui Dumnezeu. Dacă nu dobândim această natură, prin nașterea noastră de sus, nu putem să fim cu adevărat copiii lui Dumnezeu și nu avem nici un drept să îl considerăm pe El Tatăl nostru din Ceruri. Când suntem născuți din Dumnezeu, suntem exact ca și Isus (Iisus) și suntem priviți ca și El, de către Tatăl nostru. Apostolul Pavel ne spune că Isus (Iisus) este fratele nostru, că El este cel dintâi născut dintre mai mulți frați. Prin botezul în apă suntem curățiți de orice păcat, suntem ca și niște fecioare, deci noi ne naștem din fecioară, adică din natura noastră curățată de păcat și din Duhul Sfânt, atunci când botezul în apă este urmat de nașterea din nou. Nici un om care nu se naște din apă și din Duh nu poate vedea și nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu. (Ioan 3; 3-6)
Isus (Iisus) nu a avut nici un ascendent asupra noastră, prin faptul că a fost născut din Fecioară, dar la El nașterea din Duhul Sfânt a început cu concepția Sa, căci El avea o misiune unică de îndeplinit. O dată deschis drumul, de către El, toți avem obligația să iubim ca și El și să ne scarificăm la nevoie ca și El, chiar pe o cruce, fie ea și întoarsă, așa cum a fost cazul cu apostolul Petru. Isus (Iisus) nu a fost singurul martir al Creștinismului, căci mulți alți martiri și-au dat viața, fie pe cruce, fie în alt mod, pentru credința lor în Dumnezeu. Isus (Iisus) a fost o jertfă de ispășire pentru noi, dar dacă noi nu suntem gata să trăim și la nevoie să murim pentru ceilalți, așa cum a făcut și El, atunci nu suntem demni de chemarea Lui. (Ioan 13; 34-35) Noi trebuie să fim ca și El, în toate lucrurile, El este modelul nostru de credință în Dumnezeu. Noi suntem chemați să ajungem la înălțimea staturii plinătății lui Hristos, în mare parte, chiar aici pe pământ. (Efeseni 4; 13) Numai dacă suntem ca și Isus (Iisus) și numai dacă iubim ca și El suntem ucenicii Lui. (Ioan 13; 34-35) Bisericile instituționale fac multă demagogie și parcă evită subiectul cel mai fierbinte. Ele au inventat tot felul de reguli, care nu sunt foarte greu de respectat și care nu presupun sacrificiul de sine. Este ușor să ne obișnuim să mergem, în fiecare duminică, la o clădire, impropriu numită Biserică și să ne amăgim cu gândul că aceasta este esența credinței noastre. Parafrazându-l pe apostolul Pavel, putem să mergem toată ziua în clădirile numite Biserică, dar dacă nu avem dragoste nu suntem nimic. (1 Corinteni 13; 1-3) Mântuirea vine prin credință și prin dragoste și credința fără dragoste este moartă.